Nimic să nu rămână nespus
Îmi amintesc de
buni, cu pașii ei tăcuți și
privirea care
Păstra totul, fără să
spună nimic.
Împrumuta cărți de
peste tot,
se furișa în șopru
să le citească,
cu glasul lumii
păstrat afară,
fără să simtă
cineva.
Când aduceam cărțile
la oraș – cele care
mai rămăseseră – dispărea
mai des,
pierdută în lumea
lor.
Se întorcea cu un
zâmbet care îi
lumina sufletul.
Când au demolat șopru,
am regăsit
o parte din
sufletul ei, neliniștit.
Cititul îi dăruia
viață,
iar viața o omora,
dar nu renunța.
Căuta acea scânteie
care să-i încălzească zilele.
Și tot ce era
ascuns, cândva,
acum, răsuna ca un
ecou tăcut,
dar puternic, prin
casa Gâlceștilor.
Eli Gîlcescu
din Ciulinul (în lucru)
