vineri, 22 februarie 2019

Despre echilibru emoțional, dezvoltare personală, interacțiuni sociale de calitate


Credeți în România educată. Cu multă speranță și idei ați transformat asta într-un proiect de propunere strategică, preluat de Academia Română și foarte curând a început și proiectul Președinției, pe care l-ati încurajat și susținut. Ce așteptări aveți de la acest demers?

Mă aștept, evident, ca într-un final România, sistemul nostru de educație, să ajungă să își orienteze acțiunile după o strategie comprehensivă, cunoscută și acceptată de toți stakeholderii importanți și să iasă din această zonă gri de improvizație în care se încăpățânează să se plaseze în ultimii ani. România educată sau cum se va numi reflectă nevoia unui sistem public fundamental de a avea o viziune pe termen lung, asumată transpolitic, care să dea coerență și continuitate proceselor de schimbare din educație.

Spuneați de asemenea că "sistemul nostru (român) de educație funcționează de mulți ani de zile fără o strategie clară de dezvoltare. E într-un blind walk, într-o improvizație aproape generalizată." La ce vă referiți?

Da, asta e realitatea, din păcate. Guvernanța centrală a educației a devenit neperformantă, obsedată de elemente superficiale de legislație și de intervenții nefundamentate pe evidențe, care consumă inutil timp și resurse și care nu oferă o direcție clară și oportună de dezvoltare. Policy making e o profesie, nu e o activitate conjuncturală. În momentul de față managementul de top al educației face orice, numai politici educaționale nu...

De ce vă preocupă starea de bine a copiilor, a alevilor? Așa cum ați menționat la conferința Rodawell, rolul competențelor non cognitive în educația timpurie sunt dovedite a avea un impact pozitiv ulterior în performanțele de mai târziu? La ce vă referiți? 

„școala nu mai este despre învățatul fără rost al unor conținuturi, care oricum sunt disponibile pretutindeni și se perimează cu rapiditate, ci este și despre echilibru emoțional, dezvoltare personală, interacțiuni sociale de calitate.”

Cred că e firesc să ne preocupe starea de bine a copiilor, a elevilor, pentru că nimeni nu poate face niciun fel de performanță și nimeni nu se poate dezvolta dacă nu se află într-un bun echilibru, dacă nu e fericit și nu se regăsește în ceea ce face. Școala noastră a rămas, în cea mai mare parte, încremenită într-un model de gândire circulară conform căruia elevii vin la școală ca să învețe, adică să performeze cognitiv. Dar și această performanță cognitivă este chiar și ea redusă la capacități cu nivel scăzut sau mediu de complexitate și relevanță, care pot fi ușor evaluate și măsurate.
În școala noastră se învață sub presiune, pentru că ”trebuie”, un imperativ apăsător care vine din partea tuturor: a sistemului în ansamblu, a profesorilor, a părinților, a întregii culturi școlare. E o mașinărie implacabilă care începe de la vârste mici să îi apese pe copii și să îi îndepărteze de instinctul lor naturale pentru învățare, de plăcerea învățării. Pentru școlile și grădinițele din România, copiii nu sunt ”oameni” în toată puterea cuvântului, ei sunt doar un ”aluat neterminat” care trebuie modelat pentru a ajunge la statutul de om. Și viziunea asta, alături de presiunea pe performanța cognitivă, creează un sistem oarecum paralel cu realitatea zilelor noastre, care se află în derapaj și care, deocamdată, nu găsește instrumentele și modalitățile necesare pentru a ieși din această situație. Dezvoltarea abilităților sociale și emoționale, a celor de self-regulation, sunt extrem de importante pentru tot ce înseamnă succesul de mai târziu al individului, inclusiv performanța sa cognitivă. Ori, ceea ce am încercat în proiecte precum RODAWELL, a fost tocmai să evidențiem aceste legături și să ajutăm oamenii să conștientizeze că școala nu mai este despre învățatul fără rost al unor conținuturi, care oricum sunt disponibile pretutindeni și se perimează cu rapiditate, ci este și despre echilibru emoțional, dezvoltare personală, interacțiuni sociale de calitate etc.

Unul din patru elevi de 14-15 ani din învățământul românesc, participanți în PISA 2012 (Programme for International Student Assessment), au spus că se simt singuri și nesprijiniți la școală, așa cum ați relatat în prezentarea dumneavoastră. Cum vă explicați acest lucru? 

Noi avem o mare problemă cu intervențiile recente din educație: proiectăm intervenții fără a înțelege în profunzime problemele, fără a aduna și analiza serios evidențe de pe teren, și de aceea foarte frecvent eșuăm. Pentru a înțelege de ce elevii de 14-15 ani se simt singuri si nesprijiniți la școală avem nevoie de cercetări, de analize serioase ale calității interacțiunilor din școală și abia apoi putem propune măsuri, intervenții. Dar noi preferăm să ignorăm aceste aspecte emoționale, să le considerăm ”accesorii”, ca și cum nu ar fi treaba școlii. Și apoi ne mirăm că nu există performanță. Dacă acești copii sunt într-o stare emoțională și socială precară, cum să performeze? La ce să performeze?
În cel mai bun caz învață sub presiune, de teamă, sunt sprijiniți de acasă cu tot felul de sisteme de meditații și ajung să obosească înainte de a intra în viața activă, de a deveni productivi.

Ați reiterat că România se ocupă de probleme cu impact mic în învățare, mai precis de "vârful aisbergului". Puteți să ne dați câteva exemple? 

Cam tot ce face guvernanța centrală în ultima vreme se află în partea de deasupra apei a aisbergului. Ne legăm de ”ce se vede”: manuale, programe școlare, planuri de învățământ, vacanțe, examene naționale etc. Da, sunt componente administrative importante ale unei arhitecturi de sistem. Dar, în viața de zi cu zi, în clasele și în școlile lor, elevii sunt influențați de alți factori: de bunăstarea lor emoțională, de respectul cu care sunt tratați, de stima de sine, de relațiile cu colegii și cu ceilalți adulți, de calitatea experiențelor de învățare la care sunt expuși. E comod să stăm la suprafață, dar, dacă ne uităm la ce probleme serioase are educația în Romania, îndemnul, pe care l-am mai rostit, e clar: ”capul sub apă, cu curaj!”. Până nu adresăm problemele profunde, până nu abordăm cu curaj elementele cu impact mare în calitatea învățării, nu putem ieși din cercul vicios în care ne aflăm acum.

Care ar fi remediul?

Nu cred că există un remediu magic, ar fi prea simplu să fie așa. Cred însă cu putere că remediul problemelor din educație sunt oamenii, calitatea muncii pe care o face fiecare și responsabilitatea cu care și-o asumă. Avem nevoie de oameni competenți la nivelul guvernanței centrale a educației, de oameni cu expertiză care să fie ascultați și valorizați. Avem nevoie de profesori de bună calitate, care să se formeze în școli de profesori de bună calitate și care să beneficieze de sisteme complexe de suport, de formare și dezvoltare în carieră. Avem nevoie de specialiști care să coordoneze și să livreze serviciile de suport pentru învățare, care aproape că lipsesc din școlile noastre: orientare și consiliere, pedagogie remedială, asistarea copiilor cu nevoi speciale etc.

Pentru dascălii și studenții Școlii de Limba Română din Toronto, care a primit recent Ordinul Meritul Cultural din partea Președinției Române, aveți câteva cuvinte?

Îi felicit pentru munca serioasă și constantă pe care o fac pentru comunitatea românilor de acolo. Sper ca în afara recunoașterii prin premii să beneficieze și de sprijin mai concret, așa cum ar avea nevoie orice instituție a românilor din diaspora. Am mare respect și mare apreciere pentru cei care au decis să rămână profesori și să predea în limba Română chiar și după ce au ales să trăiască în Canada. Din fericire, în ciuda diverselor neajunsuri pe care le are orice sistem, Canada poate fi și o sursă de inspirație pentru pedagogii inovative. Sunt institute serioase de cercetare, politici educaționale, practici de sistem și experți cu reputație în Canada care pot inspira pe oricine, deci și pe românii de acolo. De exemplu, Ontario și Toronto sunt repere importante chiar în preocupările pentru starea de bine a copiilor sau pentru pedagogiile inovative prin cercetările colegilor de la OISE... Este doar un exemplu.


Toronto, 2019

N.B. Lucian Ciolan, PhD is professor of Educational Research & Policy at University of Bucharest, Faculty of Psychology and Educational Sciences, where he is also serving as dean. His main academic fields of interest include (but are not limited to): influencing decision-making through public / educational policy, cognitive neurosciences applied in behavioral change, learning research and teacher education.
Starting with 2014, Lucian became member of the EERA Council, representing Romania and now he is president of ARCE – Romanian Educational Research Association.
Alongside his academic activity, Lucian was extensively involved in consultancy and capacity building programs in Europe and beyond, mainly focused on public policy and educational reforms. In this capacity, he is member of a professional network of trainers and consultants on policy change called International Centre for Policy Advocacy.


marți, 19 februarie 2019

„A Day in the Life” with Toronto author Claudiu Murgan

“When you give someone a book, you don’t give him just paper… you give him the possibility of a whole new world.” —Christopher Marley
That’s how I have met Claudiu Murgan, a year ago, in a space in between two books and at the very moment of the creation of a new world.
He was offering a book as a present to a common friend. Knowing the host’s appreciation of literature I was coming along with a book myself, therefore got instantly curious to find out the choice of someone I’ve met for the first time.
My first glance at the book Claudiu was cuddling close was the depiction of a child riding on top of an elephant.
We shook hands and Claudiu said he is actually the author and the book has just made it into the world. From that very moment on a nice friendship started to unfold with Claudiu and his wonderful family.
Later that month I got the book at the releasing event at a Richmond Hill library and got immersed into Rakish’s world of “The Decadence of Our Souls” and later on I have participated in other events featuring the book and its author. Each and every time Claudiu’s imaginary worlds and writing sensibility made all of the participants in awe of an imaginary SciFi realm of beauty and innocence somehow lost in the advent of the technology and virtual spaces.
“You will be the same person you are today in five years but for two things: the people you meet and the books you read.” Charlie “Tremendous” Jones.
I do hope that Claudiu Murgan and The Decadence of Our Souls and his newly released book – Water Entanglement – will enrich someone’s life in the next future as they have done mine.
What ‘hood are you in?
I live in Richmond Hill in a quiet and very green neighborhood that allows me and my wife long evening walks.
What do you do?
My daily job is that of a IT Project Manager, but after writing two books, I’m seriously thinking about going ‘pro’. I write Science Fiction and Fantasy, searching for powerful messages to be delivered to my readers.
What are you currently working on?
I’ve just launched ‘Water Entanglement’, whose plot starts in Toronto in 2055 and spreads into geo-political scenarios. The novel is a manifesto that tries to bring more awareness to the dire worldwide water situation. We are water and we have to understand our subtle relationship we have with water. The book trailer I created is powerful and got positive reviews. As for the next project, I’m jotting down ideas for a potential sequel to ‘Water Entanglement’.
In the fall I’ll start visiting high schools to share with the writing clubs’ students my experience as an author.
Where can we find your work?
Both books are available on Amazon or can be ordered through any bookstore.
More about me at the following links:

marți, 5 februarie 2019

Note de operă cu Mădălina


Opera este adicție dar și stălucire, frumusețe, lumină

M-am îndrăgostit ireversibil de operă din două motive. Primul, când am descoperit Programul „Opera Live in HD”, transmisiuni în direct la Cineplex de la faimoasa The Metropolitan Opera din New York. Merg la 4-5 reprezentații pe sezon, și nu de puține ori am auzit vorbindu-se românește în diverse grupuri prezente în sală. Senzația este de conexiune imediată cu oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată, dar care împărtășesc în același timp și loc aceeasi dragoste pentru frumos. Al doilea, când am văzut „Madama Butterfly” la Canadian Opera Company și am asistat la un moment absolut unic. Obișnuită cu aplauzele și ovațiile de la sfârșitul tuturor operelor, nu mare a fost mirarea când la căderea cortinei tenorul a fost primit cu un unanim, puternic „boo”, nu pentru interpretare, care a fost la înălțime, ci pentru personajul pe care îl interpreta – yankeul B. F. Pinkerton, locotenentul american superficial și fără scrupule, care îi frânge inima lui Cio-Cio-san. Nu știu dacă s-a datorat spiritului civic Canadian care a făcut ca publicul să ia această atitudine ad-hoc, mai mult cred că opera înseamnă nu numai artă. Ea participă atât de intim și subtil la închegarea unei anumite viziuni asupra lumii, prin dramele umane, universale și eterne, pe care le prezintă publicului.
Am întâlnit-o pe Mădălina Hubert la concertul simfonic Shen Yun de la Toronto Symphony Orchestra, acum câțiva ani buni. Am aflat, destul de recent, că scrie despre evenimente de artă din Toronto, și pentru că facem parte din aceeași mare familie a celor care iubesc opera și arta, am rugat-o să răspundă la câteva întrebări pentru cititorii „Observatorul”. Invitația a acceptat-o cu plăcere.
Mădălina Hubert, de unde dragostea pentru cultură în general, și pentru operă în special?
De când eram mică, mama mi-a insuflat un drag de artă, povestindu-mi că opera, opereta, baletul, muzica și pictura clasică sunt printre cele mai mari comori ale omenirii. În clasele primare, am trăit cele mai mari bucurii, alături de ea și sora mea mai mică, la teatru. Iar prima operă pe care am văzut-o a fost „Răpirea din Serai” de Wolfgang Amadeus Mozart, la București. Îmi aduc aminte de experiența deosebită. Nu am înțeles prea mult atunci, dar mi-a deschis gustul pentru operă.
Scrii pentru The Epoch Times despre viața culturală din Toronto și mai ales despre reprezentațiile Companiei Opera Canadiană (COC). Ai întâlnit mulți artiști. Ai avut șansa să stai de vorbă cu unii dintre ei. Ce te-a impresionat cel mai mult?
M-a impresionat pasiunea lor sinceră pentru operă. Sunt oameni foarte talentați care muncesc din greu și înțeleg profunzimea muzicii. Îmi amintesc de soprana americană Heidi Melton pe care am intervievat-o pentru rolul ei in opera lui Richard Wagner „Die Walküre” în 2015. A vorbit de aspectul divin al muzicii acestui geniu al artei totale. Mi-a povestit de un spectator care era foarte bolnav și a venit s-o vadă după o reprezentație de operă. I-a spus că pentru prima oară nu a mai simțit durerea. „Muzica poate realiza acest lucru și sunt foarte norocoasă că pot s-o transmit” – a spus Melton. „Muzica aceasta este cu adevărat deosebită. Este dincolo de noi.”
La care eveniment COC ai rezonat cel mai mult? De ce?
„Răpirea din Serai”. Pe scena COC, anul trecut. M-a impresionat pentru muzica jovială, dar foarte profundă a lui Mozart. Are mesaje frumoase de iertare și compasiune. Prezintă încercările vieții, cu umor, făcând haz de necaz. Pentru această operă, l-am intervievat pe tenorul elvețian Mauro Peter, interpretându-l pe Belmonte, un tânăr nobil, sosit să-și salveze logodnica din seraiul turcesc. Vorbind de muzica lui Mozart, Peter și-a exprimat admirația pentru măreția acesteia. „Ceea ce mă impresionează cel mai mult este că poate să înfățișeze tărâmuri noi, prin cele mai simple fraze muzicale – acest aspect este foarte deosebit la Mozart” – a spus el.  „Ceea ce compune tinde către tărâmuri cerești... Nu pot să descriu acest lucru. De ce ți se face pielea găină? Este același sentiment. Sunt foarte emoționat de acest aspect.”
Ce evenimente mai sunt în pregatire la COC?
„Cosi Fan Tutte”, acum în februarie, iar „La Bohème” și „Otello”, la primăvară, în aprilie și mai. „Cosi Fan Tutte” este o comedie de Mozart, „La Bohème” este cunoscuta tragedie a lui Puccini, iar „Otello”, compusă de Verdi, având la bază celebra piesă Othello a dramaturgului englez William Shakespeare.  
Ești și administrator ClassicalTor, Facebook. Povesteste-ne despre acest demers. Cărui public se adreseaza?
Această pagină este destinată publicului iubitor de artă clasică din Toronto, unde promovez evenimente deosebite. În același timp, este o oportunitate pentru părinți să găseasca spectacole care pot deschide calea copiilor către artă.
Ai scris recent despre Ana Blandiana, prezentă în Toronto pentru acordarea Premiului Griffin pentru întreaga carieră literară. Ce sentimente ți-a provocat întâlnirea cu poeta „la celălalt capăt al ei?
A fost o experiență cu adevărat deosebită. Ana Blandiana este o femeie remarcabilă, care a făcut multe sacrificii pentru a ajuta România. Mereu plină de speranță, recunoscută pe plan internațional pentru lupta dusă împotriva comunismului. Prin poezie, a reușit să dea speranță multor oameni, printre care multor tineri care visau la libertate. La Premiul Griffin, Ana Blandiana a intrat pe scenă și a spus:Poezia poate salva lumea”. Ceea ce a cutremurat întreaga sală. Ea consideră poezia un fel de spiritualitate care poate ajuta lumea să iasă din materialismul în care s-a poticnit, și are speranța că acest lucru se va întampla în secolul nostru.
În copilărie, citisem o poezie de Ana Blandiana, care mi-a rămas în minte. Descria harta României, folosind metafora unui buchet de flori în glastra Mării Negre. N-am uitat niciodată această imagine care îmi amintește de frumusețea României, de potențialul ei de a străluci pe harta lumii, dacă într-o zi oamenii se vor întoarce la integritate și bunătate.
Vine admirația pentru muzica clasică și cu o anumită viziune de implicare în lume? Sau pur și simplu este felul tău de a te implica, de a nu sta nepăsătoare, de a nu-ți întoarce privirea din fața nedreptăților pe care le vezi?
Eu privesc arta ca un prilej de a ne înălța ca oameni și de a tinde către meleaguri mai profunde, spiritual. Opera, precum toate artele clasice, ne ajută să ne înțelegem caracterul uman – să învățăm din virtuțile și de asemenea din greșelile semenilor noștri. Curajul, bunătatea și sacrificiul sunt deseori reprezentate în operă, precum trădarea, gelozia și setea de putere. În același timp, comediile ne invită să facem haz de necaz. Cele mai frumoase opere ne transpun în alte tărâmuri, conectandu-ne cu divinul. 
Cum vezi viitorul operei și al artelor în general?
Cred că depinde de inima omului. Dacă societatea continuă să se dezvolte într-o direcție materialistă, cum s-a dezvoltat în ultima sută de ani, cred că arta va deveni tot mai distorsionată, exprimând haosul interior. În același timp, dacă tindem către calea spirituală, cred că arta frumoasă se poate reîntoarce, și legătura omului cu divinul va aduce din nou capodopere artistice.
Pentru mine cea mai mare speranță se găsește în spectacolul Shen Yun despre care am scris în ultimii unsprezece ani. Originar din New York, Shen Yun aduce pe scenă renașterea culturii tradiționale chineze prin dans și muzica clasică, cultură distrusă în China modernă de partidul comunist. Shen Yun arată puterea artei de a ne înălța prin frumusețe, valori și spiritualitate. În ultimii ani, compania Shen Yun își prezintă spectacolele pe scena teatrului Four Seasons Centre for the Performing Arts in Toronto, unde sunt și reprezentațiile Companiei Opera Canadiana (COC) și Baletului Național al Canadei. Alexander Neef, directorul COC, a spus: „Este minunat să avem spectacolele Shen Yun în acest teatru, să ne ajute să elevăm nivelul a tot ceea ce a fost reprezentat aici”.  
Shen Yun vine în Toronto și Hamilton în luna martie și vă recomand din inimă să-l vedeți. Este cu adevărat o inspirație pentru toate artele.

Mădălina Hubert este scriitoare și jurnalistă în Toronto. Născută în București, Mădălina a îndrăgit arta și cultura din copilărie. A avut ocazia să-și dezvolte această pasiune, contribuind cu articole de artă la ziarul The Epoch Times. În ultimii 12 ani, a avut ocazia să intervieveze artiști consacrați, canadieni și internaționali. Ea scrie despre operă, operetă, balet, teatru, spectacolul de dans și muzica clasică chineză Shen Yun și alte arte clasice.  

Isabela Gilcescu
Toronto, 2019


Ne-ai cam uitat, Doamne!

Câte inimi de rezervă are o inimă și cât ne mai încearcă în fiecare zi  avem de dat socoteală Dacă nu ai fi, să ne pui la încercare, nici in...