Parcă ar fi ziua aceea de
minune,
ca o legănare de vară,
până azi,
peste grădini și trandafiri...
ceva adevărat
și atât de...
călduț, lipindu-se docil, păstrat
cu grijă
cu durere,
mai aproape de soarele amiezii,
în lumina limpede a dimineții,
primul zâmbet –
rostul revenirii mele.
Singurul rost
al unei așteptări, pesemne, atunci.
Nu știu de ce și acum, fără să
știu
cum au trecut anii.
Cum au zburat, de fapt.
Chiar dacă e absolut normal.
Nu divin.
Nici tragic.
O noutate a existenței mele.
Un sentiment nou, numai al meu.
Tot, tot
Eli Gîlcescu (mama, cu dragoste)
11 iunie 2025
