Isabela
Gîlcescu: Pentru cititorii „Observatorul” dar și pentru toți românii
canadieni, cine este Vianu Mureşan?
Vianu Mureșan:
În măsura în care meseria, profesiunea și nivelul
studiilor au ajuns să ne dea imaginea socială, ar fi, să zic așa, câteva
lucruri cu care m-aș putea „mândri”: am fost vreme de 17 ani profesor de
filosofie la o universitate privată din Cluj-Napoca și în câteva reprize scurte
profesor asociat la Universitatea Babeș-Bolyai, la facultățile de
Istorie-Filosofie și Studii Europene, am luat un doctorat în Filosofie la UBB
Cluj cu o teză despre etica lituanianului-francez Emmanuel Lévinas, am făcut
presă scrisă și publicistică literară vreme de 20 de ani la ziare și reviste
din Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Zalău, Satu Mare, București, am publicat 15
cărți de filosofie și literatură, am fost babysitter și apoi învățător în regim
de homeschool la nepoțica mea Sophia Leopold din Toronto, despre care azi, la
cei 10 ani ai ei, lumea știe foarte multe în calitate de artist, iar în ultimii
trei ani lucrez ca lector de carte la editura Eikon din București. Asta ar fi,
pe scurt, fișa mea profesională.
Dacă mă gândesc bine însă, aproape toate aceste
activități ale mele au fost determinate în mare măsură de conjunctură, inclusiv
temele cărților scrise, încât mă întreb dacă nu cumva felul în care mă arăt eu
în societate, mă prezint în fața celorlalți, este un simplu rol pe care l-am
jucat din lipsă de altceva mai bun pentru care mi-au lipsit datele: puterea,
talentul, voința, condițiile. În copilărie îmi plăcea mult să desenez portrete
și icoane, iar dacă aș fi ales altă școală, artele plastice, probabil că tot
traseul meu ar fi fost diferit – în loc să scriu aș fi pictat și cioplit în
lemn, meserie învățată de-a lungul multor ani în care îl urmăream pe bunicul în
atelierul lui de tâmplărie de acasă și la construcțiile în lemn prin satele
noastre maramureșene. Dar pentru că s-a întâmplat să îl citesc pe Platon de pe
la 14 ani, l-am întâlnit atunci în Dialogurile
lui pe Socrate, care m-a fascinat și entuziasmat atât de mult încât mi-a
confiscat pentru mulți ani toată pasiunea și visarea. În înțelesul pe care
chiar el l-a dat acestui termen, m-am îndrăgostit filosofic, anume în acel fel
sublim și maniacal pe care îl dă pasiunea fierbinte, fantasmatică,nepotolită pentru cele nevăzute și neatinse. Pasiunea pentru un Idol, și
mi-ar plăcea să nu se dea un sens convențional, psihologic acestuia, ci unul
moral, religios – figura arhetipală formatoare. Tot ce îmi doream din momentul
în care mi s-a închegat în cuget icoana lui Socrate a fost să fiu contemporanul
lui – fie să trăiesc eu alături de el în Atena, fie să vină el la mine, or altă
cale decât să citesc cu pasiune devoțională operele lui Platon și alte scrieri
antice despre divinul flecar maieutic nu am găsit încă pentru coabitarea
noastră spirituală. Dacă mă mai ațin și azi de filosofie, nu talentul sau
pasiunea mea ar fi explicația corectă, ci mai degrabă faptul că am căzut
victimă, m-a prins în plasă Socrate și chiar dacă m-am zbătut, încă nu am
reușit să scap.
O astfel de nevoie pătimașă de a fi contemporanul cuiva
din alt timp și alt spațiu, nu am mai avut-o decât un pic mai târziu, prin anii
de facultate, cu Isus Christos. Aș fi vrut să-l întâlnesc, să îmi încerc
vrednicia ascultându-l și urmându-l. Mi se părea ridicol, irelevant tot ce
puteam vedea, învăța și înfăptui rupt de prezența lui Isus Christos, iar
exaltarea mistică ce-mi ținea mintea într-o fierbere religioasă nepotolită mă
făcea să cred că sensul vieții mele este să trăiesc într-un timp mesianic, iar
nu într-o lume total profană și pragmatică, că aceasta e adevărata menire a
noastră, a omenirii, dar pentru că n-am vocație de predicator, nu m-am apucat
să fac vreun serviciu public din crezul meu... Cred că mi s-a închegat sufletul
– dacă am așa ceva – din aceste relații mistice cu înțeleptul grec și cu Fiul
lui Dumnezeu. Dă-i omului o măsură pe care să n-o poată atinge – înțelepciunea,
sfințenia –, dar de care să se zbată toată viață a se face vrednic, asta am
învățat de la cei doi, acesta cred că e principiul educației. În conformitate
cu aceste modele s-au format omul antichității și omul creștin, două dintre
cele mai izbutite performanțe morale ale civilizației noastre. Nu știu cum aș
fi evoluat în lipsa acestora, ce s-ar fi ales de mine, dar mă tem că nu ceva de
seamă.
I.G.: Recent, mai precis
în luna octombrie a acestui an, ați
participat la a doua ediție a târgului de carte ToRoFest organizat în Toronto
de Tradicious: Cu ce impresii ați rămas? Cum a fost întâlnirea cu
românii-canadieni?
V.M.: Este impresionant și lăudabil că
doamnele Iuliana Pacso și Crina Bud, organizatoarele ToRoFest, au reușit să
mobilizeze peste 50 de scriitori, muzicieni și artiști plastici în cele două
zile de program ale festivalului, care mi s-a părut a fi foarte bine gândit. Au
fost concomitent, în săli diferite prezentări de carte, conferințe, ateliere de
discuții, expoziții de pictură și scurte momente muzicale reprezentative pentru
intelectualii, literații și artiștii români sau cu origini românești care
trăiesc în Canada. Lucrul cel mai important este că se constituie o comunitate
intelectuală, culturală, artistică românească în Toronto, unde se adună din ce
în ce mai mulți oameni foarte educați, creativi, care continuă să gândească și
să scrie românește, chiar dacă scriu și în engleză sau franceză.
Voi face aici o scurtă digresiune, ca să se înțeleagă mai
bine de ce insist asupra legăturii strânse între identitatea și limbă. Emblema
identității noastre culturale este limba, iar noi, ca scriitori, suntem născuți
de limba în care ne exprimăm și dispărem odată cu ea. „Păstorirea” limbii
române, cum se exprima Eminescu, este de fapt misiunea oricărui scriitor, de
care se achită după puteri, talent, condiții. Nu gândesc lucrurile comparativ,
în termeni de frumusețe, bogăție, complexitate a limbilor în care scriem, ne
exprimăm ca artiști, ci pur și simplu în termeni de particularitate. Lexicul propriu-zis,
cuvintele, sintaxa, articulația, pronunția, fonetica, ritmica, muzica – aceste
aspecte ale oricărei limbi sunt unice, particulare. Chiar dacă noi putem
traduce sensul cuvintelor, al propozițiilor, și să spunem în alte limbi ceea ce
am spus în propria limbă, nu putem să „traducem” cuvintele ca atare. A-l
traduce pe Eminescu, de exemplu, în engleză, nu înseamnă că putem schimba limba
poeziei lui cu limba engleză, doar că putem desprinde sensul versurilor
scrise-n română și să-l recompunem în engleză sau orice altă limbă.
Crearea limbilor a fost forma cea mai spectaculoasă în
care s-a arătat geniul uman – zeci de mii de limbi și dialecte de-a lungul
timpului în care au fost posibile creații literare, religioase, mitologice.
Limba noastră e una din acestea, iar meritul pentru capacitatea ei expresivă îl
au cei care au vorbit și scris în ea de-a lungul întregii istorii. Vorbitul
limbii este liturghia noastră de zi cu zi, prin care ținem viu duhul
acesteia. În momentul în care vom tăcea, duhul limbii române ar fi pecetluit ca
într-o lampă a lui Aladin, de unde nu știm dacă îl va mai scoate cineva
vreodată afară. Orice limbă este un univers complet și singular, de
neînlocuit.
Eu am fost emoționat de faptul că am întâlnit la acest
festival atâția scriitori români care nu mai trăiesc de mult în România, dar
simt că nu-și pot exprima creativitatea, trăirile minții și ale sufletului mai
propriu în alte limbi decât în cea maternă. Pe cei mai mulți dintre
participanții la ToRoFest nu-i cunoșteam dinainte, de aceea a fost o mare
bucurie să întâlnesc noi scriitori, artiști plastici, profesori, foarte
entiziaști cititori și cumpărători de literatură română. În urma festivalului
m-am ales cu noi prieteni, am descoperit interese, subiecte, teme de discuție
și analiză comune, și m-a bucurat să văd că în comunitatea scriitorilor
români-canadieni nu este atât de vioi imboldul infatuării precum la cei de
acasă, că nu se avântă cu atâta pasiune în roluri de pozeuri sfătoși și nu par
a se îmbăta cu freneticul duh al pizmei, care a tribalizat (în sensul lui Seth
Godin din lucrarea Tribes) în jurul
unor reviste de cultură și unor instituții academice și media comunități
semnificative din spațiul cultural și public românesc.
I.G.: De la ToRo
Fest ați participat la Târgul de carte Gaudeamus. Ce autori noi sau consacrați
și ce cărți interesante ați prezentat la standul Editurii Eikon, editura la
care lucrați?
V.M.: O să-mi încep
răspunsul citând dintr-o poetă pe care abia am descoperit-o, care scrie
încântător: „... vezi că a venit toamna /
și / dragostea noastră se află în plin câmp / seamănă cu un foc / aproape stins
/ lângă ea o siluetă cântă la vioară / fumul se înalță ca-ntr-o pictură aleasă
/ fă ceva” (Lavinia Micula, P.S.).
Într-adevăr, la trei zile după ce m-am întors din Canada a început Târgul de
carte Gaudeamus (București), în cadrul căruia editura Eikon a avut
programate peste 100 de lansări de carte de-a lungul a cinci zile, o bună parte
dintre acestea fiind noutăți. Trăiesc întotdeauna o mare bucurie când constat
că există tineri scriitori și scriitoare, debutanți de vârste variate, și
specialiști pe teme de filosofie foarte talentați, cu stil și idei proaspete,
și despre aceștia vorbesc mereu cu entuziasm la lansările de carte. Ultimele
descoperiri sunt Miruna Drăghici cu prima parte a trilogiei Spintecătorul sorții, Remus O. Câmpean
cu romanul Abandon, Tudor Runcanu cu
romanul Cuibul bufniței, Lavinia
Micula cu Poeme vintage, Lucian Maier
cu teza Timp și conștiință în cinema.
Am avut și o dureroasă descoperire, jurnalul Cameliei Răileanu, Întoarcerea din Iad, scris de mână cu
mare dificultate în ultimii ei patru ani de viață, încheiată la 33 de ani,
publicat abia acum, după 16 ani de la moartea autoarei. Gravitatea situațiilor
descrise după operația pe creier parțial ratată, lupta de câțiva ani cu tumora,
asumarea bolii ca un drum al patimilor în drumul ei spre Lumină și în vederea
câștigării curățeniei în fața lui Dumnezeu, demnitatea suferinței lipsită de
orice lamentație sau autocompătimire, dar și calitatea uluitoare a scriiturii,
observațiilor și analizelor au transformat imediat lucrare Cameliei Răileanu
într-o carte fundamentală pentru mine, așa cum, dintre cele scrise de autori
străini sunt: When Breath Becomes Air
a doctorului Paul Kalanithi, Things I’ve Learned from Dying a
lui David R. Dow, The Long Goodbye a
lui Meghan O'Rourke și The Iceberg: A
Memoir a lui Marion Coutts. O așez acum între cărțile cele mai utile și
ziditoare care pot fi cititie azi, alături de Viețile Sfinților și literatura
închisorilor.
Apoi am prezentat încă o dată în programul lansărilor
noastre o carte care mi-a plăcut mult, apărută în luna mai a acestui an, Pași, care are doi autori, Em Sava și
Axel, care se bucură de-o receptare spectaculoasă și ecouri foarte bune atât în
presa culturală, cât și pe rețelele sociale. Despre cartea Emiliei Ivancu, Cartea vieții, am vorbit și în cadrul
acestui târg deși a apărut în primăvară și am prezentat-o pentru prima oară în
cadrul târgului Bookfest. Emilia Ivancu este la al treilea volum de poezie,
foarte bine întâmpinată de cititorii tineri, pasionați de literatură, dar cred
că insuficient abordată de critica literară, care la noi în cultură are
predispoziții capricioase și o anumită inerție, opacă la diversitatea
formulelor de expresie literară, incapabilă să preia și să valorifice noutatea
tinerilor creatori. Scriitura rafinată a Emiliei, care își țese imaginarul din
elemente primare – apa, focul, lumina, umbra, vântul, noaptea, marea, țărmul,
muntele, zborul, visul etc. – în care sensibilitatea ei se lasă prinsă, mizând
pe desfășurarea lor în vaste cicluri imagistice, care operează sibilinic cu coduri, cifruri, urme, cicatrici, ligaturi magice observate în rețeaua realității poetice, cred că nu
a ajuns încă să fie observată și studiată la nivelul pe care îl merită pentru
că lipsește culturii noastre cineva de profunzimea și elevația intuitivă a lui
Gaston Bachelard. Emilia Ivancu este doar unul dintre exemplele, destul de
multe, de scriitori care și-au făcut intrarea în literatură cu formule proprii,
nemimetice și rupte de „tendințele” specifice unor „generații” – botezate de
regulă după decadele în care au apărut –, dar pentru care nu există
sensibilitate, curiozitate sau interes analitic deja constituite în mediul
criticii de specialitate, astfel încât poziția lor pe „harta” noastră literară
pur și simplu nu e clarificată și nu se știe când sau dacă se va lămuri. Dar
există și o parte bună a situației, pentru că nu trebuie să ne spună mereu
„specialiștii” ce să citim, cât plătește un autor anume sau o carte, cu atât
mai mult cu cât nu există nicio „autoritate” în privința noului în planul
creației literare.
I.G.: În romanul dumneavoastră,
„Nebunul lui Dumnezeu”, roman pe care l-ați adus și cititorilor
româno-canadieni la ToRoFest, descrieti Clujul și imprejurimile lui în multe
pasaje de o frumusete lingvistica deosebită, dar și mediul universitar, de
multe ori cu ironie. De ce ați ales Clujul ca loc de desfășurare a romanului?
V.M.: În Cluj mi-am
petrecut cei mai mulți ani de viață până acum, este locul pe care-l cunosc cel
mai bine și aici am găsit tot ce îmi trebuia pentru a zugrăvi o lume de
poveste: viața studenților, complexul studențesc Hașdeu – care are încă și azi
pentru mine o încărcătură mitică pentru că acolo toți oamenii par veșnic
tineri, îndrăgostiți și naivi, fetele au priviri de iubite și aerul miroase a
fericire –, bibliotecile, anticariatele, universitatea, cimitirul, boemii și
nebunii, universitarii cu ifosele lor magnifice și falsa lor autoritate,
bovarismul profesoral și servilismul medieval grotesc al funcționarilor din
universitate. Universitatea devenise în perioada la care se referă romanul o
feudă la dispoziția eternului rector, în jurul căruia zburdau căpiați de emoție
și ambiții trepădușii harnici de la toate facultățile, care s-au ales până la
urmă cu bucăți mai mari sau mai mici din ciolanul pe care îl distribuia
parcimonios El, Supremul – stăpânul
universitar absolut.
În loc să fie locul elevației spirituale și al inovației
științifice, universitatea devenise un ceaun birocratic în care fierbeau
ambiții personale, vanități academice și cumetrii lucrative, iar cel care
învârtea cu linguroiul în ceaun, rectorul, făcea uz mai degrabă de ascuțime
simțului olfactiv decât de rațiune – în distribuirea de funcții și poziții
academice, în înființarea sau desființarea de institute și catedre după
simpatii și antipatii personale, mascate vulgar în spatele unei retorici de
fațadă găunoase, a „competenței” academice în care nimeni nu credea –, cu toate
că era filosof și se înfierbânta ades în neobosite perorații publice vorbind
despre raționalitate, eficiență, competență, valoare, reformă universitară...,
dar cu condiția să fie ascultat cu sfințenie de liota datornicilor și, la
final, aplaudat cu frenezie și îmbujorare lăcrămoasă, declarat urgent unic și
de neînlocuit.
Servilismul ajunsese criteriu de selecție în universitate
și a dus la constituirea la nivel de catedre, facultăți, departamente și secții
a unor conduceri și ierarhii arbitrare, vanitoase, despotice chiar, precum și
la îndepărtarea unora dintre cei mai buni, serioși, studioși absolvenți ai
multor specializări, chiar șefi de promoție, care au profitat de burse în
străinătate și au rămas acolo, scârbiți de cumetriile obscure care au ajuns să
paraziteze mediul academic și indignați de slugărnicia care se instalase ca habitus universitar, care devenise un
profitabil modus vivendi. „Hemoragia
creierelor”, fenomen grav în România postrevoluționară, e datorată și unor
astfel de rectori și universitari – abuzivi, lipsiți de simțul valorii și
măsurii proprii, oportuniști –, nu doar condițiilor socio-economice precare sau
anarhiei politice. În fața acestui tablou tulbure eu în roman am reacționat cu
parodie, pe care o prefer estetic lamentației tragice. Am doi maeștri de
care nu mă desprind niciodată în opțiunile mele stilistice: Rabelais și Goya.
Parodia și grotescul neguros caracterizează fundamental instituțiile,
birocrațiile românești, ceeea ce le pune într-un conflict permanent, ascuțit
sau nămolos cu societatea, cetățenii, oamenii normali.
În Clujul pe care l-am cunoscut, pe care l-am mistificat
cu iluziile și emoțiile mele, am găsit toate elementele unei lumi în care
carnavalul grotesc, farsa, sublimul visării tinerești, fericirea iubirii și
credinței, dar și ratarea în boemă sau nebunie se întrețes aproape natural.
Lumea romanului meu nu este senină, relaxată și fericită așa cum ne-ar plăcea
nouă să fie viețile noastre, pentru că nici societatea, nici instituțiile și
funcționarii publici, nici autoritățile, dar nici Dumnezeu nu-și dau silința să
o asigure că viața are vreun rost sau o direcție. Fiecare personaj își trăiește
viața într-o risipire entuziastă, fantasmagorică din care e bine să nu-l scoată
nimeni pentru a nu distruge echilibrul și direcția vieții sale evanescente și
opace. Mai degrabă e o lume cu susu-n jos, pe care ca să n-o fac tristă am
preferat să o fac derizorie, ridicolă. Pentru tragedie este nevoie de o
anume demnitate, chiar măreție a situațiilor de viață. Noi nu suntem tragici,
noi suntem doar caraghioși și ridicoli, iar viața noastră nu e un spectacol
titanic în lupta cu destinul, ci o ciorovăială zgomotoasă a păpușilor de cârpă.
De altfel aceasta e și prima imagine a romanului meu – o bunicuță care
croșetează păpuși, copii, animale, anotimpuri – ea este creatoarea și stăpâna
lumii.
I.G.:Și pentru că
am deschis discuția despre „Nebunul lui Dumnezeu”, destăinuiți câte ceva despre
personajele romanului, personaje legate tainic unele de altele, vii, prinse în
roata vieții și în mrejele unui creator nevăzut.
V.M.: Romanul pare să
fie povestea Sfințișorului, student genial la început, un îndrăgostit encratic
bântuit de viziuni, ajuns „mireasă a lui Dumnezeu” printr-o ciudată metanoia
religioasă și travestiu-ul unei rochii de mireasă în care se plimba abulic,
rătăcit pe străzile Clujului, pe unde îl mai găsește uneori cineva împotmolit
în vreo pubelă. Un tinerel țicnit, blând, cu o stupefacție tainică întipărită
pe chipul radios și-o lumină mistică licărindu-i în priviri, purtând un balț
alb de mireasă pe cap, mânat parcă de vânt încoace și-ncolo pe trotuarele, prin
parcurile și aleile orașului – asta e imaginea lui. Alienat, caraghios, blajin,
vulnerabil și rătăcit prin viață, omul bun căruia nimic nu i se arată și nimic
nu-i reușește, Sfințișorul este „alesul”, cel prin care se revelează nivelul
degradării și deriziunii „întrupării” lui Dumnezeu în om, ceea ce nu mi-am
propus să fie o blasfemie, ci o aplicație contextuală la teologia Întrupării.
Michel de Certeau, de altfel, vedea în nebuni și cerșetori epifanii, personaje
revelatoare ale prezenței lui Dumnezeu printre noi în lumea modernă, nihilistă
și secularizată. Nebunul este fratele amărât al lui Christos în lumea noastră,
cel puțin în versiunea pe care am prins-o eu în Sfințișor, și acest lucru
transformă cartea mea într-o narațiune religioasă pe care o propun fără
autoritate sau emfază, cu tristețe și inima zdrobită, fără pretenția de-a fi
luată în serios de către cei care știu bine, profesionist cum e și ce vrea cu
noi bunul Dumnezeu.
Doina este „iubita” Sfințișorului, care are atât rol de
mamă, cât și de madonă în viața lui. Iubirea lor se consumă în fantasmă și
emoție religioasă pentru că Sfințișorul nu trăiește de fapt în realitatea
imediată. El este doar parțial întrupat sau mai bine spus accidental întrupat,
un avorton îngeresc printre oameni, iubește ca-n vis și se exilează în lumea
fantastică pe care mintea lui exaltată i-o oferă ca pe-un paradis. Doina este
un personaj trist pentru că iubește pe cineva fără trup, de necuprins, cineva
fără sânge și viață, un partener aproximativ cu un suflet mistic întins peste
trup în loc de piele care-l face inaccesibil. Prinsă ca-ntr-o pacoste a
destinului, nimic nu o va smulge din relația fantastică cu Sfințișorul, ajuns
vagant mistic pe tărâmurile închipuirii înainte ca relația lor să fi avut
caracterul de iubire între un bărbat și o femeie. De altfel cred că iubirile
imposibile acumulează în ele tensiuni sufletești, emoții și fantasme din al
căror ferment se poate hrăni vreme îndelungată cineva în drumul lui spre cer
sau spre moarte. Susțin această erezie orfică.
Ștefan Cantor este terapeutul, profesor universitar și
psihiatru faimos, care este rugat într-o zi să încerce să-l trateze pe
Sfințișor. Își dă seama curând că nebunia pacientului său este o tramă
religioasă, că în crizele lui cu manisfestări de delir lingvistic se exprimă
pasaje, versete dintr-o evanghelie neagră a unui Logos damnat care acționează
de-a-ndoaselea, nu prin creație, ci prin pocire, desființare, distrugere a
lumii. Mai mult, terapeutul ajunge să se prindă în mintea delirantă a
pacientului său și să fie posedat de „demonul” pe care dorea să-l scoată afară,
încât după o vreme sfârșește prin a se purta el însuși ca un satir impudic,
alcolic și caraghios, devenind o figură publică jalnică. Am scris aici o
versiune personală a motivului „vânătorul vânat” pe care l-am deprins de la
Giordano Bruno și l-am aplicat în domeniul psihiatriei. Pe de altă parte,
Cantor este un mesia, are o sarcină majoră, să elibereze personajele și lumea
de nebunie, păcatul care-o ține în stare de stupiditate și ignoranță, dar un
mesia refractar, eșuat în frivolitatea ambițiilor personale, nevrednic de
încrederea pe care Creatorul i-a acordat-o.
Există și un personaj simbolic, Zahei Dalai Thoab de care
am avut nevoie ca să formulez acele versete mistice referitoare la facerea
lumii într-o versiune care combină spiritul gnosticismului și cabala, versete
care sunt așezate la începutul capitolelor și care oferă conținutul teologic al
narațiunii. Acesta nu este creator, ci martor.
El observă momentele principale ale facerii lumii și le dezvăluie. Eu m-am
întrebat mereu, studiind modele ale creației lumii în mitologii variate: cine a
văzut și a relatat cele petrecute? Acest Zahei este un spirit etern care nu are
puteri creatoare, dar este menit să dezvăluie oamenilor felul în care a fost
zămislită lumea lor de către un Creator la care n-au acces în mod nemijlocit.
În romanul meu este vorba doar de lumea personajelor, care este și ea o lume în
sine.
Alexandru e mai mult decât un personaj. Cartea de la care
am preluat titlul „Nebunul lui Dumnezeu”
a fost scrisă de el, în ficțiunea mea, dar a rămas nepublicată și s-a pierdut
după moartea lui pretimpurie într-un accident de mină la Baia Sprie. Las să se
înțeleagă înspre finalul romanului că ceea ce am făcut eu este o rescriere
îngălată a acelei opere desăvârșite care din păcate n-a văzut lumina tiparului,
și în acest mod îmi camuflez convingerea că noi, scriitorii, indiferent de
nivelul la care ne ridicăm, suntem doar imitatori scăpătați, mediocri ai unui
creator desăvârșit precum Demiurgul lui Platon din Timaios.
În realitate Alexandru Deac, mai mare decât mine cu
aproape 20 de ani, a fost prietenul meu cel mai bun în adolescență când eram
elev de liceu la Baia Mare. Muncea în mină pentru că avea rude fugite în
străinătate, iar pe vremea comunismului unora ca el nu li se dădea voie să facă
facultate. Avea o bibliotecă bună de filosofie și literatură clasică la el în
garsonieră unde ne întâlneam și povesteam zile și nopți la rând. Putea să
recite fără oprire ore în șir din diverși poeți de la Pindar, Properțiu,
François Villon, până la Saint-John Perse, Odysseas Elitis, Arghezi ori Nichita
Stănescu. M-a îngropat într-un maldăr de cărți de care știam că nu pot scăpa
decât dacă le citesc, și am citit cu înverșurnare, apucat de un patos
demențial, crezând că în mintea mea o să încapă toată literatura lumii. M-am
semețit. Când n-am mai putut face față torentului literar ce mă inunda prin
ochi, tot el m-a oprit și mi-a dat dezlegare să fac pe deșteptul și să-mi
încerc pana.
De la el am învățat mai multă filosofie decât mai târziu,
în cei cinci ani de facultate, de la profesorii pe care i-am avut la Cluj, și am
învățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umbli
spoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te dai
cine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul meșterind asupra sufletului
tău ca cioplitorii în piatră din Maramureș. M-am copt la focul minții lui,
figura lui mi-a servit de model, el mi-a nevedit și mi-a țesut pânza
sufletească făcându-mă să arăt așa cum sunt încă și azi. Am scris Nebunul ... de dorul lui și ca să-l țin
treaz, să-l abat din moarte în paginile cărții mele. De aceea el nu este doar
personaj, ci este un demiurg al cărții mele.
I.G.: Limbajul folosit
în roman este uneori fermecător, alteori „raw”, grotesc, este un limbaj inedit,
adesea mistic, o experiență uneori năucitoare pentru cititor. De ce ați ales
această arhitectură narativă?
V.M.: Pentru mine
limbajul nu este un simplu instrument, ci o întreagă orchestră, un aranjament
de voci, timbre și formule de expresie. Fiecare scenă sau capitol al cărții are
nevoie de un limbaj specific, care să exprime cel mai potrivit natura a ceea ce
se întâmplă sau pe cineva, un personaj. Scenele și personajele grotești au
nevoie de limbaj grotesc, momentele de delir ale Sfințișorului au nevoie de un
limbaj delirant, parodiile epitafurilor de pe crucile din cimitirul central al
Clujului au nevoie de poezie parodică, momentul de posedare, când diavolul își
bagă coada în mintea autorului și vrea să-i smintească limpezimea cugetului,
are nevoie de calambur, bolboroseală, joc de cuvinte și artificii caraghioase
care mimează limbajul, dar transmit nonsens etc.
Planul meu a fost să lucrez arheologic cu limba, să mă
folosesc de toate straturile ei, de la cele arhaice, folclorice, cronicărești,
dialectale, regionale, argotice, și până la cele literar-moderne, filosofice și
teologice, adică nu cu o limbă epurată și specializată în formule retorice
calofile, ci o pastă lingvistică vâscoasă, magma din care se poate desprinde la
nevoie orice limbaj specializat. Cred că este de dorit ca într-o carte să
încapă cât mai mult din istoria limbii în care e scrisă, și pe lângă acest
aspect, să se vadă substanța vulcanică fierbinte din care se ridică în aburi
formele de expresie literară pe cât mai multe registre, dacă se poate la
nivelul tehnic al seriei dodecafonice. Eu n-am încredere în limbajul
specializat, îngropat în concepte, enunțuri univoce și definiții de uz comun.
Cu așa ceva nu poți să mai exprimi nimic propriu, poți doar să repeți la
nesfârșit vechi tropisme și să te sufoci în clișee.
I.G.: De ce banda
lui Moebius pe copertă? Ce a determinat această alegere?
V.M.: Banda Moebius de
pe coperta cărții dă cheia de lectură, indică viziunea arhitectonică a
romanului. Un spațiu narativ liniar, cu cap și coadă ca două gări între care
circulă trenul-poveste, așa cum s-a practicat și de fapt se practică în cea mai
mare parte a literaturii scrise, depinde de fapt de o superstiție, anume că
povestea începe când și cum vrea autorul și se termină tot așa, el având putere
absolută și transcendență în raport cu textul, lumea creată de el. Eu am răsucit
spațiul narativ și dintr-un tronson de cale ferată narativă am făcut o bandă
Moebius, pe care se poate circula fără oprire și în orice direcție te-ai duce
nu ajungi nicăieri, căci nu mai are punct terminus. Te miști la nesfârșit
într-un spațiu răsucit în jurul lui însuși și realizezi că de fapt nu există
stânga și dreapta, nici sus și jos, nici linie de orizont care să separe cerul
de pământ, nici creator care să fie izolat de lumea pe care crede că o face, ci
există numai mișcarea minții și vieții din care toți facem parte: autor,
personaje, cititori. Această idee se dezleagă undeva spre finalul romanului în
interludiul năvodului.
Desigur, dacă gândim consecințele pentru trăitorii unei
astfel de lumi de tip bandă Moebius – cum spun anumiți fizicieni că ar fi
universul nostru fizic – ele sunt mult mai triste decât chiar infernul lui
Dante. Cercurile infernului dantesc sunt în număr de nouă, deci finite, din ele
se poate scăpa odată și-odată după ce ți-ai ispășit păcatele. Nu poate fi
damnare infinită pentru păcate finite. Însă dintr-un univers de tip bandă
Moebius nu ai cum să ieși, nu e nimic în afara lui, nu are punct de intrare și
nici punct sau margine de sosire. În el ești prins și realizezi că ai fost
acolo dintotdeauna, fără să înțelegi în ce fel, și vei rămâne pentru totdeauna
oricâte forme ar fi să ia existența ta. Deci banda Moebius este forma
intuitivă, conceptul structurant al romanului meu.
I.G.: Există un
pasaj în cimitir, printre morminte, despre care îmi spuneați în convorbiri
recente că ați „îngropat toate clișeele și ticurile, obsesiile civilizației
noastre”. Cum vede scriitorul și filosoful Vianu Mureşan lumea în care trăim?
V.M.: Am scris cele cam
zece pagini de tipuri de morminte cu gândul la marile ambiții, frumoasele
idealuri, la scopurile noastre de o zi sau de-o viață pentru care ne cheltuim
energia, imaginația, timpul, la ceea ce ne face mândri, orgolioși, plini de
invidie sau de aroganță, la ceea ce credem că ne face mai frumoși, mai buni,
mai fericiți, mai demni de atenția celorlalți, la zadarnicele zbateri pentru a
merita apreciere, iubire, succes sau recunoaștere publică, la evenimentele care
ne însuflețesc sau ne împing pe unii împotriva altora..., și cam la tot ceea ce
ne ațâță ca persoane și ca societate amorul propriu, ambiția, angoasele, cultul
nesăbuit al importanței de sine.
De exemplu, când mă plimbam prin cimitirul Hajongard din
centrul Clujului, unul dintre cele mai frumoase și poetice locuri pe care le
cunosc – tăcut în chip revelator sub adierea mistică a brazilor solemni și
parcă plin de o bunătate pământească primitoare –, am fost adesea uluit de
opulența postumă și megalomania unor monumente funerare, care arată plăcerea
celui îngropat de-a se da în spectacol și după moarte, de-a scoate în evidență
diferența de statut, faimă, avere, poziție socială în ochii posterității, a
cărei curiozitate o anticipează viclean și probabil vrea să o provoace. Parcă
mortul bogat ar vrea să fie invidiat chiar și postum, parcă nu-și poate dormi
liniștit somnul de veci dacă nu știe că alții mai săraci, pitulați sub movilițe
de pământ cârpite crapă de ciudă. Mi-l și imaginam desprinzându-și mâinile de
pe pieptul rece și aplaudându-se pentru reușita în viață, răsucindu-și
satisfăcut fercheșa mustață de grof. Văd aici un soi de narcisism postum și o
ambiție xenofobă care sfidează limitele morții. Reacția mea a fost să
zeflemisesc literar astfel de jocuri ale vanității, într-un mod inspirat de
Cimitirul Vesel din Săpânța, și să le așez la umbra bine meritată a
mormântului. Logica după care am gândit toate acele sute de tipuri de morminte
este aceasta: un tic, o fixație, o obsesie, un moft, o idiosicrasie personală
sau o neghiobie de care ne cramponăm afectat cer replica unui efect ironic.
Viața noastră pare în multe momente o crudă ironie de care nu ne prindem
imediat și la care fie reacționăm cu întârziere, fie nu mai apucăm să
reacționăm.
Cât privește partea a doua a întrebării, cred că sunt
într-o bună măsură decalat de lumea în care trăim din cel puțin două puncte de
vedere: al evenimentelor care se petrec, despre care fie aflu cu întârziere din
mass-media, fie nu aflu nimic relevant, și al tendințelor care se formează în
diverse puncte ale civilizației noastre globale la nivelul habitusurilor,
gusturilor, stilurilor, formelor de expresie artistică, temelor de interes
științific sau filosofic. Sunt undeva la marginea undei, dacă centru înseamnă
locurile unde se iau decizii majore și se impun tendințe. Dar e o mare amăgire
să credem că putem ține pasul cu lumea și că avem vreodată imaginea globală
corectă asupra acesteia. Acum evenimentele se produc peste tot în ritm
continuu, industrial, și cu viteză mult mai mare decât capacitatea noastră de
percepție, iar în timpul de care avem nevoie ca să participăm la unele dintre
acestea, să le gustăm măcar sau să ne bucurăm de ele, se produc concomitent
nenumărate altele, poate de aceeași valoare sau
interes. Ritmul de asimilare al situațiilor care se produc în jurul nostru,
care au valoare și conținut semnificative, este incomparabil diminuat în raport
cu numărul și complexitatea lor. Simt că oriunde am trăi, ne găsim fiecare ca
într-o sală de cinema unde privim până la capăt un film, aflată într-un complex
uriaș în care se mai găsesc nenumărate alte săli, cu alți spectatori, în care
de fapt noi nu intrăm căci nu avem timp și viață pentru toate.
Dezvoltarea tehnologiilor video și a telecomunicațiilor a
transformat realitatea în imagine, pe care o prelucrează și ne-o oferă pe toate
canalele intreprinderile mass-media, iar noi ne cheltuim viața consumând-o și
reacționând la ea ca și cum ar fi cu adevărat parte din viață. Trăim o eră
magică, suntem hipnotizați și duși de nas de telerealitatea vizuală, iar extazul facil pe care ni-l induce ne
blazează mințile și ne anulează discernământul critic. Tubul cinescop produce
literalmente realitatea la care aderăm prin pasiunea și interesul nostru.
Locuim în televizoare sau computere, avem paradisul nostru de apartament unde
simțim că am putea trăi veșnic. Inforealitatea,
adică comprimatul informațional al lumii, ne alimentează mințile în flux
cvasicontinuu și ne impregnează cu conținuturi de care în cea mai mare parte
n-avem nevoie.
Problema este că s-a produs o mutație în natura minții.
Mintea a devenit gurmandă, bulimică informațional, iar acum nu se poate opri
din iluzionarea că totul e interesant, folositor și bun. Cu aceasta, selecția
datelor relevante, prelucrarea lor și memorarea lor devin activități periferice
sau pur și simplu se pierd. Creierele noastre au ajuns simple noduri de tranzit
informațional, simpli operatori de date ale unor memorii externe. Ceea ce mă
pune pe mine pe gânduri este acest aspect, anume că memoria speciei, tradiției,
culturii noastre a fost în mare parte trecută pe suporturi exterioare, care ar
putea fi deteriorate, distruse în anumite condiții sau deveni inutilizabile,
iar dacă creierele noastre nu mai stochează în sine toate aceste date
fundamentale – pentru că ni se pare inutil să mai memorăm ceva de vreme ce ne
stau toate la dispoziție în format electronic sau pe internet –, odată cu
distrugerea eventuală a acestora sau a aparatelor cu care le accesăm, noi
redevenim numaidecât sălbatici. Dar mai este de luat în seamă și faptul că noi
ne mișcăm prin viață în funcție de datele pe care mintea le conține – prin
memorare, cunoaștere, înțelegere –, iar dacă mințile noastre nu își mai conțin
în sine datele cu care operează, atunci opțiunile noastre, deciziile, valorile,
principiile după care ne ghidăm nu ne mai aparțin, depind de influxuri și baze
de date externe. Ne transformăm pur și simplu în niște terminale ale fluxului
informațional global, dispozitive prin care trece producând niște vibrații
existențiale curentul inforealității. Pare o perspectivă încântătoare, nu-i
așa?
I.G.: Locuiți de ceva
vreme în București, cum apreciați că evoluează viața culturală în capitală? Ce
evenimente culturale v-au impresionat în ultimul timp? Ce cărți citiți sau
recitiți?
V.M.: E adevărat,
locuiesc o parte din timp și în București, însă prezența mea aici se leagă de
munca la editură, pe lângă care în timpul ce-mi rămâne îmi fac lecturile și mă
țin de scris. După Târgul de cartea Gaudeamus a trebuit să plec la Cluj, unde
am avut într-o săptămână trei lansări de carte cu autori clujeni, așa încât nu
știu ce s-a mai petrecut prin București. Sunt confiscat în totalitate de cărți
ca de-o soție geloasă, încât nu prea mai pot da pe la alte evenimente, cum ar
fi concerte, festivaluri, teatru, filme, conferințe etc.
Așadar ultima impresie la care am rămas este legată de
târgul de carte, care seamănă cu o orgie literară: sute de edituri, sute de mii
de cărți, între care foarte multe noi și tentante, unele scoase în condiții
grafice excepționale, sute de autori în carne și oase care se plimbă prin târg
ca să cumpere cărți, să se întâlnească cu cititorii sau să-și lanseze ultima
apariție, zeci de microfoane la care vorbesc în flux continuu editorii, criticii
și autorii timp de cinci zile întruna. La
capătul acestui desfrâu mă simt oarecum sedat, copleșit de vastitatea
literaturii de azi și convins că oricât aș citi tot va rămâne pe dinafară cea
mai mare parte a cărților care merită citite, așa încât îmi dau seama că noi
devenim tot mai ignoranți/inculți din incapacitate fizică de-a folosi oferta
culturală existentă astăzi pe piață.
Cred că am ajuns în punctul în care nimeni ca persoană
individuală nu mai este capabil să vadă, să înțeleagă de unul singur câmpul
culturii în care trăiește. Doar niște echipe de cercetători serioși mai pot
elabora azi sinteze relevante despre cultura în care trăim. Eu mă mișc tot mai
mult într-un țarc literar în care mi-am adus autorii clasici și filosofii
alături de care mi-am călit mintea. Recitesc pentru savoare fragmente din
Nietzsche – de care nu ai cum să te plictisești sau saturi și pe care-l
consider mintea cea mai scânteietoare poetic-profetică a modernității –,
Spinoza, Pascal, Platon, Kierkegaard, Șestov, și pagini din Pamuk, Pavić, Hrabal,
Borges, Harms, Kundera, Pavese, Canetti. Pe Ioan Es. Pop îl port după mine de
câțiva ani oriunde mă duc, chiar și în Canada, poezia lui mă ajută să-mi
oglindesc anumite regiuni ale sufletului la care singur parcă nu ajung atât de
ușor. Poezia lui mă dezvăluie.
I.G.: Ce alte
proiecte aveți în pregatire pe plan literar? Ce să mai asteptăm de la
scriitorul Vianu Mureşan?
V.M.: În următoarea
perioadă, de câteva luni, sper să finalizez corectura la un volum de eseuri
„epigonice” deja scrise, apoi să termin cartea despre universul spitalului,
suferința, agonia și sfârșitul bolnavilor, carte a cărei temă mi-a fost
„impusă” de moartea fratelui meu cel mai mic, la 33 de ani, într-un spital din
Spania unde am petrecut alături de el ultimele lui luni de viață. Iertați-mă,
vă spun aceste lucruri pentru că m-ați întrebat ce scriu, deși ele țin de o
anumită intimitate a mea cu fratele, și pentru că într-o bună zi cartea – un
memorial cu interludii poetice – va fi publicată. Știu că nu e un subiect comod,
puțină lume ar dori să citească așa ceva, însă pentru mine, ca scriitor,
refugiul tactic în teme simpatice, distractive, chiar frivole ca să mă fac
atractiv pentru cititori nu mai este o opțiune serioasă. Nu-mi mai permit să
cred că literatura e o plăcută pierdere de timp sau un răsfăț pentru orele de
singurătate. Mai am, apoi, un scurt tratat despre natura gândirii pe care l-am
început în urmă cu câteva luni, în care pun în legătură valoarea cognitivă,
logică a proceselor mentale, cu valoarea sau relevanța lor strict semiotică în
procesul natural, autopoietic al minții, urmând oarecum ecourile lăsate în mine
de recenta relectură a Tractatus-ului
lui Wittgenstein.
I.G.: Sperăm să vă
revedem în Toronto și cu alte ocazii. Mulțumesc pentru timpul acordat și gânduri
bune cu inspirație.
V.M.: Și eu vă mulțumesc
pentru curiozitatea arătată față de mine. Toronto este unul dintre locurile în
care mă simt foarte bine, unde am petrecut cei mai fericiți ani ai mei
îngrijindu-mă de Sophia Leopold și învățând artă împreună cu ea, unde am foarte
buni și devotați prieteni, precum și o parte din familie. Sper să ajung în vara
anului ce urmează.
Isabela Gîlcescu
