Un zâmbet pentru tine

Dragă Isabela, felicitări pentru inițiativa ta, cred că este o idee bună să împărtășim sentimentele pe care le trăim în aceste momente fără precedent din viața noastră! Profesia mea de coafeză, din păcate nu o pot face virtual, de acasă! 

Când am emigrat în Canada a trebuit să mă reprofilez, și am ales industria de înfrumusețare, în locul IT-ului care era la modă, acum 24 ani! Unul din motivele pentru care am ales această meserie a fost și faptul că nu contează cum va merge economia Canadei, eu tot voi avea de lucru, dar cum viața bate filmul, m-am trezit deodată la realitatea cotidiană! 

La început am fost frustrată pentru că nu știam ce să fac cu timpul liber, după care mi-am dat seama că este momentul perfect să mă relaxez, să stau cu picioarele în sus și să am grijă de mine! 

Cum orice început are și sfârșit, aștept cu nerăbdare să mă întorc la salon, să te revăd și să pun zâmbetul pe buze la cât mai multe doamne, domnișoare, domni și domnișori!

Nicoleta Luminița Panait,

Toronto 

Celebrând o altă viață

În prima gardă, la mijlocul lui Martie, am pierdut 5 pacienți. Se decompensau sub ochii noștri fără să avem timp să îi mai aducem înapoi. Veneau epuizați de suferință, la capătul puterilor; simptomele lor se asemănau izbitor. Îi simțeam lunecând printre mâinile care le presau pieptul ritmat. Plămânii refuzau să li se mai umple cu oxigen, rămând ca niște aripi de înger, retrase cuminți, stropite cu o pulbere pisată de stele. 
Cam așa arătau infiltrațiile virusului pe radiografii, dar mai ales pe imaginile de tomograf. Până și cuvintele li se opreau pe buze sufocate, învinețite, hipoxice.
Între resuscitări repetitive și aparate ce țiuiau disperat, îmi veneau în minte personajele lui Hugo jucându-se „de-a v-ați ascunselea” cu moartea. Cam asta făceam și noi, prinși într-o joacă absurdă, „mizerabilă”, în camera de urgență, chinuindu-ne să aducem pe cât mai mulți la viață, înapoi, dintr-un alt fel de joacă printre gloanțele unui virus, aruncat la nimereală în noi.
Niciodată nu am pierdut atâtea vieți într-o singură gardă. Niciodată nu l-am auzit pe Rilke mai intens: „Mare e moartea, peste măsură; Suntem ai ei cu râsul în gură”. Începutul pandemiei a fost cel mai dur: funcționam fără un protocol de tratament, fără a avea un test confirmator, intuind cauza deceselor. Imaginea camioanelor parcate în spatele spitalului, încărcate cu trupurile celor plecați, îmi pare încă ceva ireal. Cu ani în urmă povesteam cu Cătălin Florescu despre morții din New York: „Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți”, scria. Aveam certitudinea că oamenii aceștia erau primiți în ceruri ca niște oameni deosebiți, blajini, plecați mult prea devreme. 
La 5 săptămâni de la începutul pandemiei, spitalul la care lucrez are un protocol de tratament prestabilit și o rată mare de cazuri vindecate, cu mult peste 1000. Camioanele nu mai stau la ieșire să își primească morții, se aude la intervale de timp o muzică în difuzoarele spitalului celebrând o altă viață, o altă externare după un tratament de success de Covid.

Dr. Anca Stuparu, 
New York

Viața de departe... și n-o știam

Isabela Gilcescu

Doamnelor:

De la femei conducatoare de state, la cele din prima linie, de la femei jongland cu noi obligatii, acum cand scolile si gradinitele sunt inchise sau bunicile care nu- si mai pot primi nepotii in vizita, la cele amenintate de cresterea abuzului domestic in familia obligata la izolare, sau la femeile singure, pandemia a adus de toate, dar ne-a si prins nepregatite pentru anvergura la care toate am fost supuse.
Sa folosim aceste momente sa tesem impreuna aceasta tapiserie a sufletului femeii sub timpuri de pandemie.
Daca gandul va indeamna, scrieti un mic paragraf despre experienta personala in pandemie: succese, challenge-uri, sentimentele pe care le-ati incercat, cel mai inaltator moment trait sau cel mai greu, ce va insufleteste, ce va ajuta si ce nu, orice simtiti in aceste momente. Poate sa fie si anonim daca nu va doriti numele publicat.
Ma gandesc la un articol pentru Ziarul Observatorul la care mai scriu in regim de voluntariat din cand in cand.
Cu drag. (isabela.gilcescu@gmail.com sau Facebook messenger)

From successful women presidents to frontline women, to women dealing with new challenges at the moment they have to juggle with all the tasks of taking care of the household and the children who are now home or online schooled but more importantly taking care of their own's and their family's mental health and well being, to the single women or to the ones who now have to face the increase in the domestic violence, each and everyone of us has an experience during this Covid 19 pandemic.
Like threads in a big tapestry, let's see what the big picture is if we tell our stories based on this experience of success or failure, challenges or strengths, despair or hope.
If you would like to be part of this project, write a paragraph and I would be happy to put it in an article.
Happy introspection!