|
Credeți în România educată.
Cu multă speranță și idei ați transformat asta într-un proiect de propunere
strategică, preluat de Academia Română și foarte curând a început și
proiectul Președinției, pe care l-ati încurajat și susținut. Ce așteptări
aveți de la acest demers?
Mă aștept, evident, ca într-un final România, sistemul nostru de educație, să
ajungă să își orienteze acțiunile după o strategie comprehensivă, cunoscută
și acceptată de toți stakeholderii importanți și să iasă din această zonă gri
de improvizație în care se încăpățânează să se plaseze în ultimii ani.
România educată sau cum se va numi reflectă nevoia unui sistem public
fundamental de a avea o viziune pe termen lung, asumată transpolitic, care să
dea coerență și continuitate proceselor de schimbare din educație.
Spuneați de asemenea că "sistemul nostru (român) de educație
funcționează de mulți ani de zile fără o strategie clară de dezvoltare. E
într-un blind walk, într-o improvizație aproape generalizată." La ce vă
referiți?
Da, asta e realitatea, din păcate. Guvernanța centrală a educației a devenit
neperformantă, obsedată de elemente superficiale de legislație și de
intervenții nefundamentate pe evidențe, care consumă inutil timp și resurse
și care nu oferă o direcție clară și oportună de dezvoltare. Policy making e
o profesie, nu e o activitate conjuncturală. În momentul de față managementul
de top al educației face orice, numai politici educaționale nu...
De ce vă preocupă starea de bine a copiilor, a alevilor? Așa cum ați menționat
la conferința Rodawell, rolul competențelor non cognitive în educația
timpurie sunt dovedite a avea un impact pozitiv ulterior în performanțele de
mai târziu? La ce vă referiți?
„școala nu mai este despre învățatul fără rost al unor conținuturi, care oricum sunt disponibile pretutindeni și se perimează cu rapiditate, ci este și despre echilibru emoțional, dezvoltare personală, interacțiuni sociale de calitate.”
Cred că e firesc să ne preocupe starea de bine a copiilor, a elevilor, pentru
că nimeni nu poate face niciun fel de performanță și nimeni nu se poate
dezvolta dacă nu se află într-un bun echilibru, dacă nu e fericit și nu se
regăsește în ceea ce face. Școala noastră a rămas, în cea mai mare parte,
încremenită într-un model de gândire circulară conform căruia elevii vin la
școală ca să învețe, adică să performeze cognitiv. Dar și această performanță
cognitivă este chiar și ea redusă la capacități cu nivel scăzut sau mediu de
complexitate și relevanță, care pot fi ușor evaluate și măsurate.
În școala noastră se învață sub presiune, pentru că ”trebuie”, un imperativ
apăsător care vine din partea tuturor: a sistemului în ansamblu, a
profesorilor, a părinților, a întregii culturi școlare. E o mașinărie
implacabilă care începe de la vârste mici să îi apese pe copii și să îi
îndepărteze de instinctul lor naturale pentru învățare, de plăcerea
învățării. Pentru școlile și grădinițele din România, copiii nu sunt ”oameni”
în toată puterea cuvântului, ei sunt doar un ”aluat neterminat” care trebuie
modelat pentru a ajunge la statutul de om. Și viziunea asta, alături de
presiunea pe performanța cognitivă, creează un sistem oarecum paralel cu
realitatea zilelor noastre, care se află în derapaj și care, deocamdată, nu
găsește instrumentele și modalitățile necesare pentru a ieși din această
situație. Dezvoltarea abilităților sociale și emoționale, a celor de
self-regulation, sunt extrem de importante pentru tot ce înseamnă succesul de
mai târziu al individului, inclusiv performanța sa cognitivă. Ori, ceea ce am
încercat în proiecte precum RODAWELL, a fost tocmai să evidențiem aceste
legături și să ajutăm oamenii să conștientizeze că școala nu mai este despre
învățatul fără rost al unor conținuturi, care oricum sunt disponibile
pretutindeni și se perimează cu rapiditate, ci este și despre echilibru
emoțional, dezvoltare personală, interacțiuni sociale de calitate etc.
Unul din patru elevi de 14-15 ani din învățământul românesc, participanți
în PISA 2012 (Programme for International Student Assessment), au spus că se
simt singuri și nesprijiniți la școală, așa cum ați relatat în prezentarea
dumneavoastră. Cum vă explicați acest lucru?
Noi avem o mare problemă cu intervențiile recente din educație: proiectăm
intervenții fără a înțelege în profunzime problemele, fără a aduna și analiza
serios evidențe de pe teren, și de aceea foarte frecvent eșuăm. Pentru a
înțelege de ce elevii de 14-15 ani se simt singuri si nesprijiniți la școală
avem nevoie de cercetări, de analize serioase ale calității interacțiunilor
din școală și abia apoi putem propune măsuri, intervenții. Dar noi preferăm
să ignorăm aceste aspecte emoționale, să le considerăm ”accesorii”, ca și cum
nu ar fi treaba școlii. Și apoi ne mirăm că nu există performanță. Dacă
acești copii sunt într-o stare emoțională și socială precară, cum să
performeze? La ce să performeze?
În cel mai bun caz învață sub presiune, de teamă, sunt sprijiniți de acasă cu
tot felul de sisteme de meditații și ajung să obosească înainte de a intra în
viața activă, de a deveni productivi.
Ați reiterat că România se ocupă de probleme cu impact mic în învățare,
mai precis de "vârful aisbergului". Puteți să ne dați câteva
exemple?
Cam tot ce face guvernanța centrală în ultima vreme se află în partea de
deasupra apei a aisbergului. Ne legăm de ”ce se vede”: manuale, programe
școlare, planuri de învățământ, vacanțe, examene naționale etc. Da, sunt
componente administrative importante ale unei arhitecturi de sistem. Dar, în
viața de zi cu zi, în clasele și în școlile lor, elevii sunt influențați de
alți factori: de bunăstarea lor emoțională, de respectul cu care sunt
tratați, de stima de sine, de relațiile cu colegii și cu ceilalți adulți, de
calitatea experiențelor de învățare la care sunt expuși. E comod să stăm la
suprafață, dar, dacă ne uităm la ce probleme serioase are educația în
Romania, îndemnul, pe care l-am mai rostit, e clar: ”capul sub apă, cu
curaj!”. Până nu adresăm problemele profunde, până nu abordăm cu curaj
elementele cu impact mare în calitatea învățării, nu putem ieși din cercul vicios
în care ne aflăm acum.
Care ar fi remediul?
Nu cred că există un remediu magic, ar fi prea simplu să fie așa. Cred însă
cu putere că remediul problemelor din educație sunt oamenii, calitatea muncii
pe care o face fiecare și responsabilitatea cu care și-o asumă. Avem nevoie
de oameni competenți la nivelul guvernanței centrale a educației, de oameni
cu expertiză care să fie ascultați și valorizați. Avem nevoie de profesori de
bună calitate, care să se formeze în școli de profesori de bună calitate și
care să beneficieze de sisteme complexe de suport, de formare și dezvoltare
în carieră. Avem nevoie de specialiști care să coordoneze și să livreze
serviciile de suport pentru învățare, care aproape că lipsesc din școlile
noastre: orientare și consiliere, pedagogie remedială, asistarea copiilor cu
nevoi speciale etc.
Pentru dascălii și studenții Școlii de Limba Română din Toronto, care a
primit recent Ordinul Meritul Cultural din partea Președinției Române, aveți
câteva cuvinte?
Îi felicit pentru munca serioasă și constantă pe care o fac pentru
comunitatea românilor de acolo. Sper ca în afara recunoașterii prin premii să
beneficieze și de sprijin mai concret, așa cum ar avea nevoie orice
instituție a românilor din diaspora. Am mare respect și mare apreciere pentru
cei care au decis să rămână profesori și să predea în limba Română chiar și
după ce au ales să trăiască în Canada. Din fericire, în ciuda diverselor
neajunsuri pe care le are orice sistem, Canada poate fi și o sursă de
inspirație pentru pedagogii inovative. Sunt institute serioase de cercetare,
politici educaționale, practici de sistem și experți cu reputație în Canada
care pot inspira pe oricine, deci și pe românii de acolo. De exemplu, Ontario
și Toronto sunt repere importante chiar în preocupările pentru starea de bine
a copiilor sau pentru pedagogiile inovative prin cercetările colegilor de la
OISE... Este doar un exemplu.
Toronto, 2019
N.B. Lucian Ciolan, PhD is professor of Educational Research & Policy at
University of Bucharest, Faculty of Psychology and Educational Sciences,
where he is also serving as dean. His main academic fields of interest
include (but are not limited to): influencing decision-making through public
/ educational policy, cognitive neurosciences applied in behavioral change,
learning research and teacher education.
Starting with 2014, Lucian became member of the EERA Council, representing
Romania and now he is president of ARCE – Romanian Educational Research
Association.
Alongside his academic activity, Lucian was extensively involved in
consultancy and capacity building programs in Europe and beyond, mainly
focused on public policy and educational reforms. In this capacity, he is
member of a professional network of trainers and consultants on policy change
called International Centre for Policy Advocacy.
|
