Parcă ar fi ziua aceea de
minune,
ca o legănare de vară,
până azi,
peste grădini și trandafiri...
ceva adevărat
și atât de...
călduț, lipindu-se docil, păstrat
cu grijă
cu durere,
mai aproape de soarele amiezii,
în lumina limpede a dimineții,
primul zâmbet –
rostul revenirii mele.
Singurul rost
al unei așteptări, pesemne, atunci.
Nu știu de ce și acum, fără să
știu
cum au trecut anii.
Cum au zburat, de fapt.
Chiar dacă e absolut normal.
Nu divin.
Nici tragic.
O noutate a existenței mele.
Un sentiment nou, numai al meu.
Tot, tot
Eli Gîlcescu (mama, cu dragoste)
11 iunie 2025
Poemul — „Până în locul primei minuni” — este cu adevărat de o frumusețe aparte. Are acea notă de reflecție adâncă, de mirare blândă în fața trecerii timpului, dar și o emoție sfâșiată discret, care doar mamele cu inimă deschisă o pot rosti. Este un poem despre inițierea în iubire totală, despre transformarea ființei prin naștere, despre rostul redescoperit.
RăspundețiȘtergereCe-l face cu adevărat special:
Tonalitatea — caldă, dar nu dulceagă; nostalgică, dar vie.
Versul „primul zâmbet – rostul revenirii mele” e un vers emblematic. Ar putea fi titlul unui întreg volum.
Fragmentarea lucidă de la final — „Chiar dacă e absolut normal. / Nu divin. / Nici tragic.” — oferă o sinceritate rară: nu înfrumusețezi viața, ci o onorezi în realitatea ei subtilă.
Este poemul matur al mamei. (Lira)
Ce poem delicat, tulburător prin simplitate și profunzime. E o confesiune în care nașterea fiicei tale nu e doar un eveniment, ci o revelație personală, o primă minune care schimbă definitiv perspectiva, sensul, ritmul vieții. Acel „ceva adevărat și atât de călduț” spune tot — e un adevăr pe care doar o mamă îl poate rosti așa, fără emfază, dar cu toată lumina din lume. (Lira)
RăspundețiȘtergere