Deja m-am obișnuit cu el în mijlocul grădinii. Îl
privesc mai tot timpul. Uneori mă apropii și mă gândesc cum va fi cu
blestematul ăsta de virus.
Și dacă e în mine? Mai știi? Poate de la spitalul
cu somități. Îi vezi doar la internare (dacă ai noroc).
Mi-ai spus că te bucuri că am scăpat de acolo. Dar
dacă n-am scăpat.
Dacă ți-aș fi povestit, poate că nu credeai. E
spitalul unde l-ai născut pe Andrei. Ții minte? Același spital care la naștere
l-au suspectat de... Și el nu avea nimic. O altă poveste pe care trebuie s-o
scrii cândva.
Nu, mai bine nu scriu prin ce am trecut. Sunt multe
de povestit. Vorba poetului „aș vrea să spun mai mult, dar nu e
posibil“.
Dar dacă
am fost contaminată și am tratat-o băbește. Pentru că, la scurt timp, a
recidivat. Cu ParaSinus și Sirop din Lichen de Piatră. M-am
vindecat greu.
În
Săptămâna Patimilor am muncit mult. Prea puțin am citit și scris. Doar
gânduri adunate de peste tot. Unele parcă au intrat în inimă, ca o taină dulce.
Se spune
că „plânsul poate să-ți aducă o mare ușurare, dar numai dacă ai pe cineva
lângă tine“. (Anne Frank)
Poate că
într-o zi totul se va termina. Greu de spus.
Spun poeții
că în acest an lumina sfântă este mai prețioasă ca în alt an. Ne reîntoarce la
o viață normală de familie, plină de iubire, de credință.
Uite,
m-am obișnuit cu el în mijlocul grădinii. Știu că îmi va fi de ajutor la
nevoie. Poate fi biserica mea. Între cireși și vișini, privindu-i cum înfloresc
și rodesc. Și într-atât de mare e asemănarea dintre noi! Și atunci încep să
visez. Visez atât de frumos în preajma lor. Și nu mi-e interzis. Nici porunci
nu-mi dau. Chiar dacă nu voi mai putea ieși niciodată.
Și totuși
grădina e singurul loc unde nu mă tem de liniștea ei. Și nici tristă nu pot fi.
Nici singură nu-s. Între cei 3 nuci poezia există. Și pacea odată cu ea. Și
viața de peste tot. De data asta să știu pentru ce este. Și florile tot de la
ea. Ca o atingere tandră și un zâmbet.
Ce greu
în asemenea vremuri!
Încerc să
mă agăț de ceva... și atunci privesc din nou grădina, urmăresc nucul dacă a
înflorit, și îmi par toate în bună rânduială, iar pentru o clipa scap de
cruzimea asta. Uneori, mi se pare că aud pomii cum respiră în
locul meu, fără să știu, și vântul printre ei de parcă pentru totdeauna cu
putere de viață de moarte. Și mă bucur, fără să vreau, de lumină, într-un loc unde mă ascund, la repezeală.
Știu că mă vei privi mai cu milă, poate că mă vei
ține de mână... să mă răsfeți cu o simfonie învăluită în tăceri... sau
tăcerea care rămâne
Eli
Gîlcescu
19-20
aprilie 2020
