miercuri, 30 martie 2022

Aceeași zi

Și nu știu de ce

... în leagănul atât de tăcut

când primăvara moare

într-o noapte de neștiut

când cântă cocoșii

dinspre dimineață

și te ia somn dulce

la ora în care stelele

învață strigătul meu

ca și cum toate

lovind cu-ndoieli alte lumi

când dintr-o dată liniștea doare

doare prea mult...

mă cutreieră

același sărut (E.G. 27 martie 2022)


Jerbe de scântei albastre,

‘Ntunecate cum lumina

Îmi aprind bujori pe suflet

Și-mi întind pe față vina

De-a dormi pe lângă tine

Cum copacul lângă soare

Cum atomul de lumina

Cum iubesc pe lângă doare

Cum ascetul de nelume

Cum dorința de plăcere

Cum nebunii de nebune

Cum a da pe lâng-a cere

 Cum să nu stau langa tine!?

Cum să uit priviri de Ceață!?

Cum să-mi șterg surâsul buzei

Înghețat peren pe față!?

Mi-ai atins cu mâna fața

Și-am uitat de tot.

De mine,

De adânc, de suprafața

Și de tot ce jos mă ține.

Jerbe de scântei albastre

Ies din coasta ta-nălțată

Dintre șoldurile mele

Înc-o dată.

Și-nc-odată…

Jerbe de scântei albastre… (L.V. 27 martie 2022)


marți, 16 martie 2021

Visând iele în dans sălbatic

Ei trăiesc în mine

într-o formă sau alta –

crescuți pe oase,

pulsând în vene

tăcuți în lungi reverii.

 

și e greu să-i deslușesc

adunându-i din cioburile cănii zdrobite în urma sicriului –

gânduri, trăiri aruncate spre stele.

 

Din șopron își îndreaptă pasul Buni

cu obrajii roșii – acolo își fierbe țuica

din merele căzute din prea plinul livezii

și toate cântecele și descântecele

și toate lacrimile

cu care își plânge fetele.

 

Tata-Mare,

cu bidonul de stropit via în spate,

cu pălăria de paie mirosind a fân cosit.

aproape de miezul zilei, bătând din când în când în geamul camerei:

„Dormiți ca vulpile în vizuină!”

Storurile lăsate la geam nemișcate,

cu șnurul lung, negăsind sprijin.

 

Blestemat părul din curtea găinilor –

arzând torță.

 

Ochi lipiți de copii

visând iele în dans sălbatic

agățate dincolo de tusea astmatică

și de mirosul de medicamente.

 

Fii atentă, nene, fii atentă!

Podeaua scârțâie apăsată de veacuri

și în patul cu perne multe și moi

așezați unii peste alții

dorm moșii de iarnă și cei de vară

Nu-și mai știu suferințele nici bucuriile

s-au risipit în cele patru vânturi

apoi

s-au adunat în memorii colective.

 

Duduie focul în sobă

și curentul nu mai vine pe sub uși și geamuri

degete ies să se dezmorțească.

 

O ultimă gură de aer

„În mâinile Tale îmi dau duhul meu, Doamne”

și plec în moarte

„O să te doară, Tată?

O să te doară?”

„N-o să mă doară, puiule,

N-o să mă doară.”

Pielea întinsă

și rece sărutul de pe frunte.

Groapa cu osemintele moșilor

în saci,

la cap și la picioare

îngeri păzitori.

 

(in memoriam tatălui + Martie 16 și moșilor mei)

 

Isabela Gîlcescu

16 Martie 2021


luni, 1 martie 2021

Deportați în Bărăgan



Nimic să nu rămână nespus

 

Îmi amintesc de buni, cu pașii ei tăcuți și

privirea care

Păstra totul, fără să spună nimic.

 

Împrumuta cărți de peste tot,

se furișa în șopru să le citească,

cu glasul lumii păstrat afară,

fără să simtă cineva.

 

Când aduceam cărțile la oraș – cele care

mai rămăseseră – dispărea mai des,

pierdută în lumea lor.

 

Se întorcea cu un zâmbet care îi

lumina sufletul.

 

Când au demolat șopru, am regăsit

o parte din sufletul ei, neliniștit.

 

Cititul îi dăruia viață,

iar viața o omora, dar nu renunța.

Căuta acea scânteie care să-i încălzească zilele.

 

Și tot ce era ascuns, cândva,

acum, răsuna ca un ecou tăcut,

dar puternic, prin casa Gâlceștilor.


Eli Gîlcescu
din Ciulinul (în lucru)

sâmbătă, 13 iunie 2020

My World



I'm hidden in the tree house.

The light is casting shadows in long stripes down on my face

I tilt my head forward looking in an imaginary mirror-

My Shadow and I living under the same roof.



Seen from the outside

my place looks haunted.

There is truth in this-

I've buried in here

the Innocent,

the Orphan and

the Lover

and I'm still fighting with my Warrior.



Stop by from time to time

Leave down your shoes and climb up.

Bow down your head

(I know the entrance gets smaller every day

as my ego goes bigger due to circumstances,

pride and arrogance-Life will shape me up again as I throw myself into the mundane).

Everything is set:

Have a cup of tea

I'll glaze the tremor of my hands into light strokes.

Sip gracefully the Sage words

and cry a little seeing the cracks on the tea pot

(I cannot hide the Destroyer from you)

Under my sleeve the scars of my suicide attempts becoming rheumatoid arthritis.

marți, 5 mai 2020

Un zâmbet pentru tine


Dragă Isabela, felicitări pentru inițiativa ta, cred că este o idee bună să împărtășim sentimentele pe care le trăim în aceste momente fără precedent din viața noastră! Profesia mea de coafeză, din păcate nu o pot face virtual, de acasă! 
Când am emigrat în Canada a trebuit să mă reprofilez, și am ales industria de înfrumusețare, în locul IT-ului care era la modă, acum 24 ani! Unul din motivele pentru care am ales această meserie a fost și faptul că nu contează cum va merge economia Canadei, eu tot voi avea de lucru, dar cum viața bate filmul, m-am trezit deodată la realitatea cotidiană! 
La început am fost frustrată pentru că nu știam ce să fac cu timpul liber, după care mi-am dat seama că este momentul perfect să mă relaxez, să stau cu picioarele în sus și să am grijă de mine! 
Cum orice început are și sfârșit, aștept cu nerăbdare să mă întorc la salon, să te revăd și să pun zâmbetul pe buze la cât mai multe doamne, domnișoare, domni și domnișori!


Celebrând o altă viață


În prima gardă, la mijlocul lui Martie, am pierdut 5 pacienți. Se decompensau sub ochii noștri fără să avem timp să îi mai aducem înapoi. Veneau epuizați de suferință, la capătul puterilor; simptomele lor se asemănau izbitor. Îi simțeam lunecând printre mâinile care le presau pieptul ritmat. Plămânii refuzau să li se mai umple cu oxigen, rămând ca niște aripi de înger, retrase cuminți, stropite cu o pulbere pisată de stele. 
Cam așa arătau infiltrațiile virusului pe radiografii, dar mai ales pe imaginile de tomograf. Până și cuvintele li se opreau pe buze sufocate, învinețite, hipoxice.
Între resuscitări repetitive și aparate ce țiuiau disperat, îmi veneau în minte personajele lui Hugo jucându-se „de-a v-ați ascunselea” cu moartea. Cam asta făceam și noi, prinși într-o joacă absurdă, „mizerabilă”, în camera de urgență, chinuindu-ne să aducem pe cât mai mulți la viață, înapoi, dintr-un alt fel de joacă printre gloanțele unui virus, aruncat la nimereală în noi.
Niciodată nu am pierdut atâtea vieți într-o singură gardă. Niciodată nu l-am auzit pe Rilke mai intens: „Mare e moartea, peste măsură; Suntem ai ei cu râsul în gură”. Începutul pandemiei a fost cel mai dur: funcționam fără un protocol de tratament, fără a avea un test confirmator, intuind cauza deceselor. Imaginea camioanelor parcate în spatele spitalului, încărcate cu trupurile celor plecați, îmi pare încă ceva ireal. Cu ani în urmă povesteam cu Cătălin Florescu despre morții din New York: „Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți”, scria. Aveam certitudinea că oamenii aceștia erau primiți în ceruri ca niște oameni deosebiți, blajini, plecați mult prea devreme. 
La 5 săptămâni de la începutul pandemiei, spitalul la care lucrez are un protocol de tratament prestabilit și o rată mare de cazuri vindecate, cu mult peste 1000. Camioanele nu mai stau la ieșire să își primească morții, se aude la intervale de timp o muzică în difuzoarele spitalului celebrând o altă viață, o altă externare după un tratament de success de Covid.

Dr. Anca Stuparu
New York

luni, 4 mai 2020

Jurnal de pandemie

Alteței Sale, Femeia!

De la femei conducătoare de state, la cele din prima linie, de la femei jonglând cu noi obligații, când școlile și grădinițele sunt închise, de la bunicile care nu-și mai pot primi nepoții în vizită, la femeile amenințate de creșterea abuzului domestic în familia obligată la izolare, sau la cele singure, pandemia a adus de toate.
Am imortalizat împreună acest jurnal, început pe Facebook, un fel de declarație de „supraviețuire“ pentru aceste vremuri absolut de neimaginat cu câteva luni înainte.
Din viața tumultuoasă, predictibilă și cu sens, pe care credeam că o ducem, am fost aruncate dintr-o dată într-o criză de proporții pe care o conștientizăm mai mult sau mai puțin. Desigur pentru multe dintre noi, se simte diferit, pentru unele dintre noi, aflate în carantină, se simte ca un anumit vacuum existențial, pentru altele, o criză care aduce insecuritate sau amenință însăși existența. Instalată necruțător, criza existențială poate fi trezită de urgența medicală a celor de aproape sau de mai departe, în acel „acasă“ pe care multe dintre noi l-am lăsat în urmă, de imaginile cu iz aproape narcotic pe care media ni le alimentează, dar mai ales de „avorturi spontane“ de gânduri, vise, planuri, relații...  toate ne aduc aminte de singurătatea omului, de anxietatea în fața finitudinii vieții, de nepăsarea astrelor pe care le credeam „aliniate“ și urzitoare de acest cocon comfortabil al obișnuinței după care tânjim acum.
Ne sperie sentimentele pe care le simțim? Ne sperie necunoscutul? Ne sperie criza existențială? Desigur! Încercăm să le ținem cât mai departe posibil, căci trebuie curaj să te uiți cu onestitate la interior. Încercăm cu muzică, cu noi rețete, alergând în dreapta și-n stânga, citind despre poțiuni miraculoase sau retrăgându-ne cu cărțile noastre, înconjurate de cei pe care îi iubim și ne iubesc, dar vine și clipa, și iată, a venit când suntem nevoite să ne acceptăm și singurătățile.
Criza existențială de care ne lovim la un moment dat în viață poate fi, conform părintelui Terapiei Existentiale/Logotherapy, Viktor Frankl, el insusi, supravietuitor al Holocaustu-lui, un divorț, o boală incurabilă, depresia, iată, o izolare forțată, care, ignorate, nasc repede alte simptome (anxietate, alcoholism, depresie, hipersex, comportări deligvente) care maschează de fapt cauza. Omul își pierde sensul, tot ce a acumulat, ce a iubit, ce a învățat, ce a construit, rămânând singur într-un univers ostil, de neconceput, într-un tablou macabru cu tușe apăsate de vascozitatea vopselelor, curgând care încotro, zvârcolite pe pânza ființei, cu guri lacome de aer și ochi scurși de tristețe.
Declanșarea epidemiei Covid-19 e o criză existențială. Timpul în singurătate poate aduce demoni peste viața activă și aglomerată de dinainte, și îi poate masca.
Putem fi un adevărat spectacol de neputință, ne putem pierdem balansul, când și când, în nedumerirea sau frica noastră, sau, din frică sau mândrie, ne îndepărtăm unii de alții.
Când citim despre creșterea violenței domestice, despre femei din prima linie care își curmă viața pentru că nu mai pot duce povara, când vedem disperarea din ochii acelora care și-au pierdut pe cineva drag, sau bunicile la geam, în lacrimi, tânjind după îmbrățișarea unui nepot, poveștile noastre pot fi stâlp de înțelepciune, putere și speranță, curaj de a privi viața în față, s-o acceptăm așa cum e, să ne uităm mai profund la ceea ce suntem în interior.
Chiar dacă văzute ca sentimente negative, anxietatea, tristețea, depresia, furia, ura, ca punct de plecare, pot declanșa punerea sub lupă a sensului vieții și să aibă valoare în înțelegerea de sine.
Oricât de grea, lupta cu sine poate fi o altă devenire.
Iar „pentru a-și regăsi dragostea de viață, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliți uneori să străbată un coșmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilați, pot spera din nou“ (Octavian Paler). Și pentru a învăța din nou culorile cerului și gustul verii, muzica unei îmbrățișări... doar cât ochii să strălucească de bucurie, iar inima să zvâcnească de dor, de drag, o veșnicie, o zi, o clipă...
Până când viața, chiar din izolare, va triumfa din nou!

Amor Fati!
Isabela Gilcescu

1 May, 2020


O zi neîntâmplătoare. O zi cu lumină aparte

Un interludiu în întâmpinare pentru ziua fiicei mele Uneori viața așază lucrurile în vecinătăți care mă emoționează. Le simt ca pe o sărbăt...